Pământ, cozonac și povești de la ultimul olar din Vlădești
Am mai văzut ochi înlăcrimați la oamenii bătrâni când povestesc de vremurile trecute, care așa grele și pline de lipsuri cum erau, ar da orice să le mai poată retrăi. Dar pe omul ăsta nu-l puteai privi prea mult în ochi, căci te copleșea starea asta de dor și neputință în fața timpului.
Un timp care a șters din Vlădești (Argeș) toți olarii, în afară de el – ultimul care mai știe meserie. Toți ceilalți care cunoașteau meșteșugul vaselor de lut s-au dus, pe rând.
„Am fost 200 și acum mai sunt doar eu. Nu mai știe nimeni să mai lucreze lutul aici, în sat.”
Pe nea Nicu de pe Vâlcel (Ion Diță), l-am cunoscut spre sfârșitul lui august și i-am promis că ne întoarcem să-l vedem la Sfântu Dumitru, la târgul din Pitești. Pentru târg, pregătește să pună la ars ultimul cuptor cu vase. Care va fi chiar ultimul: ultimele ulcioare, oale, cănuțe și alte vase din lut făcute de nea Nicu. Și ultimele din Vlădești.
”Mă mai trimit la școli să le arăt la copii. Mă duc. Vreau să îi învăț, că sunt ai noștri, cum să nu le arăt?”
Are 88 de ani și încă îl țin puterile să meargă la școala, să le arate și copiilor din sat. Însă lucrul lutului nu se învață nici în ani, darămite în câteva zile. Ca să înțelegi lucrul cu pământul și focul, ai nevoie de timp. De o viață de om.
Și nici după ce capeți deprinderea, nu devine simplu. Din poveștile lui nea Nicu și ale altor olari, am aflat că înainte de a pune mâna pe vasul gata făcut, e cale lungă: se caută locul potrivit, se sapă, se aduce acasă și se frământă. Meșterii olari zic că așa cum Dumnezeu a frământat omul, și ei frământă lutul. Orice pietricică sau rădăcină rămasă, ar sparge vasul la ardere. După frământare, urmează partea mai cunoscută – lutul începe să captete formă, pe roată, sub mâinile omului care îl lucrează. La final, vasul modelat se decorează. Pot trece și câteva săptămâni până când ajunge să intre la cuptor, unde, unele ard câte o zi întreagă. Nea Nicu are răbdare să facă toate astea.
A avut toată viața, doar n-o s-o piardă la 88 de ani.
„Făceam pe drum și câte două săptămâni. Așa ne era viața.”
Am stat cu el acolo, lângă cuptor, și i-am ascultat durerile și bucuriile pe care viața și olăritul i le-au adus. Ne-a povestit despre drumurile de două săptămâni pe care le facea din Vlădești la Dobrogea, ca să dea la schimb vasele pe cereale (troc, sau barter cum s-ar zice). În vorbele lui era doar resemnare: Așa îi era viața…
O viață de amintiri și un viitor îngust, în care încap numai câteva dorințe și planuri.
La plecare, am fi vrut să cumpărăm un vas făcut de mâinile lui. N-avea nimic de vânzare și totuși ne-a adus din pod două vase mai vechi, nearse – unul găurit de apa de ploaie, altul, cu pânze de păianjeni și praf. Pe cel întreg, l-a șters și ni l-a dat ca și când dacă nu ne vom mai revedea și voia să ne lase ceva amintire. Ni l-a dat chiar dacă știa că nu e în forma finală și perfectă, pentru că nu asta conta.
În drumul spre poartă, ne-a petrecut cu o bucată de pământ în mână, cu o felie de cozonac și niște mere. Ar fi vrut să mai stam. Și ar fi vrut să mai stea. Când a pornit mașina și l-am salutat de plecare, a strigat după noi că ne iubește și ne-a rugat să mai venim.
Noi o să mai mergem. Oamenii ăștia există cât timp se știe de ei. Dacă aveți drum prin Pitești, dați și o fugă până la Vlădești și întrebați de nea Nicu de pe Vâlcel. Oamenii din sat îl știu ca „ultimul care mai face oale”.
O sa întâlniți un om rar și bun, nu doar prin ceea ce face, ci prin cum a înțeles și a prețuit viața pe care a primit-o și puținii ani care i-au mai rămas.
