
Furci, plastic și all-inclusive
Am cunoscut și am auzit de meșteri care, de ani de zile, fac același lucru cu aceeași îndârjire și bucurie chiar dacă munca lor nu mai e atât de prețuită. Țesători, tăbăcări, fierari, sculptori în lemn și alți meșteșugari pe care aproape că nu-i mai caută nimeni.
În 2015 am întâlnit în Breb (Maramureș) un om care încă mai făcea furci și greble din lemn. Simple, suple, lucrate cu migală și bătături, numai bune pentru căpițe sau claie de fân (și e clar că noi avem cele mai faine capițe din lume). Meșteșugul lui a fost răpus de un alt meșteșug când furcile din lemn au fost înlocuite cu cele din fier. Iar meșteșugul furcilor din fier a fost înlocuit de industria plasticului. Industria fierului și cea a plasticului au câștigat terenul. Și totuși el mai face.
Aproape de Oradea, la Vadu Crișului, l-am cunoscut pe unul dintre puținii olari din țară care mai lucrează ceramica albă.“Vezi ce frumos sună?” – zice în timp ce bate cu o piatră în ulcioare ca să ne arate cât de rezistente sunt. Da-i dădea nene nu glumă, de am crezut că-l face țărâna. Pentru el, e lesne de înțeles că ceea ce face e durabil, rezistent, frumos, și acum ne arată că oalele au și alte înfățișări, cum ar fi sunetul.
Dintre toți meșterii pe care i-am cunoscut, la toți am simțit amărărciunea că ceea ce fac ei nu va fi dus mai departe.
M-am întrebat adesea ce-i mai ține pe oamenii ăștia. Ce le dă putere să muncească și să păstreze tradiții și meșteșuguri redundante pentru timpurile în care trăim?
Acești oameni păstrează meșteșugul lucrului bine făcut, a lucrului care nu e efemer. Asta și-au dorit să facă și au făcut-o cu plăcere întreaga viață spre deosebire de noi, cei care n-avem răbdare să găsim și să păstrăm un scop.
Alergăm să facem totul și nu reușim să rămânem constanți în ceea ce ne place. Ne dorim efemerul, plasticul din societate. Vrem să cunoaștem totul însă abia dacă reușim să înțelegem superficial locurile și culturile pe care le întâlnim.
Iubim călătoriile, dar stăm la hotel, ne amestecăm printre turiști și frecventăm aceleași locuri și obiective pe care le vizitează toată lumea, stăm la cozi infernale, ne enervăm și mâncăm la restaurante italienești sau chinezești (în orice țară am fi). Asta dacă nu e all-inclusive.
Acasă, ne întoarcem deprimați că s-a terminat. S-a terminat ceva ce oricum nu am trăit cu adevărat acolo.
Tot cam așa e și cu iubirea. De lucruri, de aproape, de sine și de divinitate.
Ne dorim să ne iubim pe noi înșine, dar nu renunțăm la gândurile toxice despre sine. Sunt prea gras, îmi stă o șuvița ridicată, am burtă, am picioare scurte, am ochelari, am acnee. Dacă tu ești fain pe dinafară și hâd pe dinăuntru asta îmi spune că la fel e și sufletul tău.
Stăm mult online, iar televizorul ne însoțește de cum ajungem acasă. Mă întreb unde e timpul real pe care îl petreci cu omul iubit? Ce iubire e atunci când nu vorbești și nu descoperi persoana de lângă tine?
Mergem în casa domnului (biserică, moschee, temple) și nu avem habar ce se întâmplă acolo. Dacă înțelegem o iotă din ceea ce spune preotul atunci suntem fericiți. Să facem fapte bune. Luăm cu mâna mai mare de la săraci și le dăm ălora mai săraci cu mână mai mică.
Lucrul bine-făcut sau iubirea bine-făcută (desăvârșită) este atunci când intrii cu adevărat în cultură ta, a persoanelor iubite și a divinității. Când vrei să faci bine necondiționat de starea materială sau de divinitate. Dacă înțelegi ce se întâmplă cu tine și cu cei iubiți, atunci săvârșești cel mai frumos lucru. Iubirea desăvârșită. Eu îi iubesc pe oamenii care vor lucrul bine făcut.
Flaviu

