Femeia cu ia – Aurelia Matei

Cu mult înainte de măritiș, fetele tinere își coseau pe ascuns rochiile pe care aveau să le poarte în ziua nunții. Cu acul și cu lumânarea, brodau nopți întregi mărgele, flori și alte modele mărunte în culori tradiționale, pe iile țesute tot de ele, la război. În ziua cea mare, îmbrăcau cea mai frumoasă dintre cămăși – cea pe care nimeni nu o văzuse niciodată.

O parte din iile muncite pe furiș cu atâta drag și răbdare, au rămas nepurtate când viitorii lor bărbați s-au înrolat în război. Cămășile femeiești nepurtate au fost distruse, aruncate și disprețuite ani de-a rândul. Pe câteva dintre ele, dar și pe altele, Aurelia Matei le-a salvat din case bătrânești și le păstrează cu sfințenie într-un geamantan vechi. Le poartă cu ea la expoziții și târguri și le arată celor care îi trec pragul casei: „Ui` câtă credință și dragoste aveau româncele pentru țară” – ne-a zis, „…cu câtă migală coseau pe mânecă, micuț, tricolorul!”

Aceeași dragoste de țară a regăsit-o și la Lyon, când a fost invitată cu iile și războiul cel mic la un eveniment, iar o româncă a îngenuncheat lângă el, plângând de dor de țară, mamă și bunică. L-a sărutat, căci se rugase mult să apuce „să mai vadă o dată înainte să moară războiul de țesut”, atât de prezent și iubit în casa în care crescuse.

”Și eu tot de dragul și de dorul mamei țes și cos chemeși”

Aurelia Matei păstrează vie amintirea româncelor de altădată prin iile vechi pe care le-a strâns, iar prin țesut și cusut, duce mai departe meșteșugul bunicelor și (stră)străbunicelor noastre. E singura din România despre care se știe că mai lucrează încă ii cu ciupag – o cusătură specifică moţilor.

Ciupagul este broderia de sub gât în formă de trapez, cusută „pe crețuri”, atât pe muchiile cutelor deasupra pieptului cât și la mâneci, asemenea unei brăţari, semnul identitar al românilor din Transilvania și Țara Moților (Mocănimea Arieșului, Câmpia Transilvaniei, Lăpuș, Dealurile Clujului, Mocănimea Gilăului, Meseș).

Pânza pentru cămașa pe care coase cu fir roșu sau negru motivele tradiționale iese din ițe urzite la război (firele de bumbac) și din mâinile ei. Tot la război face și zadiile (fotele) din lână – care alături de ie și brâul tricolor alcătuiesc portul tradițional de Mărgău. Vorbește cu smerenie despre cum a învățat meșteșugul și despre comenzile pe care le primește de la românce din toată lumea. Lucrează atât cât poate – zi sau noapte, căci numai cusutul ciupagului poate dura o lună de zile, iar un costum întreg până la trei luni.

N-a fost numai așa.

„Cu acu și suveica n-oi face bani…”

În `98, când s-a desființat postul femeie de serviciu la dispensarul unde lucra, a rămas șomeră și cu un copil mic. Simțise de mult timp semne de boală, când a ajuns în Alba, la spital. Doctorii își spuneau lucruri pe care o femeie simplă de la țară nu le-ar fi priceput, dar fiindcă muncise și trăise printre ei, a știut că nu era bine – ”N-am vrut să mă operez, m-am întors acasă și m-am tot frământat, fără să știu încotro s-o iau și ce să fac.” Preotul din sat a sfătuit-o să lucreze ceva ce știe și îi place, fiindcă lucrurile se vor așeza. S-a rugat, a plâns și s-a gândit că în afară de cusut, altceva nu știe. Și ce era să coasă? Își amintea că bunica ei făcuse cămeși cu ciupag, dar… de unde să le mai găsească?

Mai face sau mai poartă cineva ii, aici în sat?

Pe Aurelia Matei am cunoscut-o în a treia zi de Paști, în împrejurări care-ți reamintesc că nicio întâlnire nu e întâmplătoare.

„Știți dacă mai poartă sau mai face cineva ii, aici în sat?” – am întrebat o femeia care răspunsese cu bucurie „Adevărat a Înviat!”, într-o seară când ne întorceam spre cabana unde era cazați. Chiar în ziua aceea, la biserica din satul vecin, la slujba din a doua zi de Paști, toți cei prezenți îmbrăcaseră portul popular, ne-a zis. Așa am aflat că Aurelia Matei e singura care mai țese, coase și merge pe la târguri, străduindu-se să redea comunităţii portul tradiţional.

A doua zi, îndrumați de o bătrână în baston, ne-am pornit să găsim drumul spre „a doua casă când o iei în sus prin pădure”. După o oră de urcat potecile ude, au răsărit din negură și copaci singurele două case din deal. Afară de doi câini care lătrau, de jur împrejur totul era liniște și verde.

„Mi-o trimis Dumnezeu doar oameni pe care i-am primit cu drag”

Aici, în comuna Gârda de Sus, la a doua casă din deal trăiește, țese și coase Aurelia Matei. Meșteșugul cusutului a renăscut în 1998, în urma unor necazuri. Vorbește cu recunoștință despre oamenii de la care a învățat – de la „domnii de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei” cu ajutorul cărora a recăpătat ia cu ciupag și a învățat să o refacă, profesorul și preotul care au ghidat-o, până la femeile care-i poartă iile cu ciupag și fiecare om care îi trece pragul. Dar înainte de toate, îi mulțumește lui Dumnezeu – „tradiția și credința sunt lucruri pe care nu ți le poate lua nimeni”, ne zice.

***

N-am îndrăznit să pun înaintea numelui ei nici „tanti” și nici ”doamna”, pentru că nu-mi pare potrivit, nici suficient. Aurelia Matei e un viitor „tezaur uman viu”, așa cum au numit-o chiar cei de la Academia Artelor Tradiționale din România, moment despre care povestește cu emoție și modestie: „Aici, între noi avem tezaure umane vii, o zis. M-am uitat stânga – dreapta să le văd, iar el m-o chemat pe scenă. Nu mi-o venit a crede. Vorbea de mine!”

În ultima vreme, cămășile cusute de mână și-au redobândit statutul de bluze românești autentice – repere identitare pentru români și locurile în care au trăit. Din lăzi de zestre mâncate de carii, iile îngălbenite de ani, pătate și tăiate de la poale, au redevenit cămășile româncelor din orice colț de lume.

De câțiva ani, ziua de azi, de Sânziene, a devenit și ziua iei (2013, la inițiativa La Blouse Roumanie). Sânzienele sunt asociate cu iubirea și feritilitatea, iar în unele zone, româncele își coseau flori de sânziene pe ii.

Tradiția spune că altădată azi, fetele nemăritate adunau flori de sânziene și își împleteau cununi, pe care le aruncau peste casă. Dacă acestea rămâneau prinse, înseamna că urma o nuntă. Tot în noaptea Sânziene, acestea își puteau vedea, în vis, alesul. Acela pentru care își pregătiseră deja cea mai frumoasă și împodobită ie (pe care n-o văzuse nimeni, niciodată).