-
Din nou în Vlădești
Nu ți-au plăcut niciodată merele până când n-ai dat, undeva, la o margine de sat peste câțiva meri bătrâni, care nu mai au nimic pe ei în afară de câteva fructe roșii în vârf. Și atunci, mai tare ca oricând, ai vrea să muști dintr-unul și apuci de pomul neclintit să-l scuturi. Când într-un târziu se lovește de pământ un măr, parcă-i trimis din cer, de Eva sau Albă ca Zăpada. La fel e și cu oamenii. Cu cât sunt mai greu de găsit, mai vechi și mai rari, cu atât sunt mai valoroși și au o frumusețe aparte care te face să te întorci la ei. Ca merii din…
-
O poveste de casă
-Cine crezi că a stat aici? – întreb. -Cred că au trăit doi bătrâni. Până într-o zi când el a murit și a rămas ea. -Sau invers. -Da (…) -Dacă am fi fost noi, n-aș fi vrut să mai trăiesc doar eu, fără tine. Adică așa, după o viață întreagă… pentru ce?” Într-o căsuță albastră cu prispă, dintr-un sat de munte, au locuit odată el și ea. Au muncit, au avut copii, și-au avut și oi. Timpul nu i-a iertat nici pe ei, dar au îmbătrânit liniștiți cu munții aproape și unul lângă altul. Copiii s-au dus care pe unde, așa că au rămas numai ei doi și oile. Cu…
-
Pământ, cozonac și povești de la ultimul olar din Vlădești
Am mai văzut ochi înlăcrimați la oamenii bătrâni când povestesc de vremurile trecute, care așa grele și pline de lipsuri cum erau, ar da orice să le mai poată retrăi. Dar pe omul ăsta nu-l puteai privi prea mult în ochi, căci te copleșea starea asta de dor și neputință în fața timpului. Un timp care a șters din Vlădești (Argeș) toți olarii, în afară de el – ultimul care mai știe meserie. Toți ceilalți care cunoașteau meșteșugul vaselor de lut s-au dus, pe rând. „Am fost 200 și acum mai sunt doar eu. Nu mai știe nimeni să mai lucreze lutul aici, în sat.” Pe nea Nicu de pe…
