
Din nou în Vlădești
Nu ți-au plăcut niciodată merele până când n-ai dat, undeva, la o margine de sat peste câțiva meri bătrâni, care nu mai au nimic pe ei în afară de câteva fructe roșii în vârf. Și atunci, mai tare ca oricând, ai vrea să muști dintr-unul și apuci de pomul neclintit să-l scuturi. Când într-un târziu se lovește de pământ un măr, parcă-i trimis din cer, de Eva sau Albă ca Zăpada.
La fel e și cu oamenii. Cu cât sunt mai greu de găsit, mai vechi și mai rari, cu atât sunt mai valoroși și au o frumusețe aparte care te face să te întorci la ei. Ca merii din câmp, rămân neclintiți în fața timpului și în fața lumii, până ce ai răbdare să-i privești și să-i înțelegi. Într-o zi, am găsit un astfel de om: l-am privit și l-am ascultat, apoi i-am scris povestea fără final aici.

Ne-am întors în Vlădești pe 27 octombrie cu o zi mai târziu decât promisesem, căutând continuarea. Trecuse târgul de meșteri unde nea Nicu de pe Vâlcel dusese ultimele obiecte de lut arse de el. Așa cum promisese.
Ne-a recunoscut pe loc, dar ne-a mai povestit o dată șirul vieții lui – drumurile cu căruța, trocurile, migala meseriei de olar, dragostea pentru familie și regretul că „s-a dus”, că „nu mai poate” și că aici s-a terminat. Nu mai face, e prea bătrân.

Nea Nicu nu a găsit pe nimeni care să vrea să ducă mai departe meseria si motivul vaselor de Vlădești (formă, culoare, ornament).
Ca el mai sunt și alții: puțini, rari, împrăștiați prin sate aproape părăsite, presați de timp și de viață. Uitați. Altădată cunoscuți și căutați pentru munca lor, meșterii olari nu ne mai sunt astăzi necesari.
Oamenii sunt oameni, ai zice. Se nasc, trăiesc, dispar și lasă sau nu lucruri în urma lor. Doar că acum odată cu lucrurile, aproape că dispare un meșteșug: nu se mai cumpără vase de pământ pentru că nu li se mai găsește utilitate, iar valoare decorativă nu prea li se dă. Mai sunt care caută oale de lut pentru sarmale la supermarket sau pe margini de drumuri turistice, printre pitici de plastic și suveniruri. Dar nu acolo sunt merele bune…

Dacă am știi că sunt ultimele, le-am da oare mai multă valoare?
Am intrat în magazia unde știam că e cuptorul și am găsit ghivecele, pușculițele, ulcioarele și străchinile lucrate cu pricepere și tremur de mâinile lui de 88 de ani. Printre picioarele noastre pisoiul Petrică (care crescuse binișor de la ultima vizită) mângâia cu coada vasele de lut de pe jos și miauna, în timp ce nea Nicu povestea cum a mers și ce a vândut la târgul de Sfântu Dumitru.

„Nu vreți niște orez cu lapte?”
„Nu vreți niște orez cu lapte, că sunteți veniți de pe drum. Acuma l-am făcut” aud afară. Nevasta lui Nea Nicu e mai tânără decât el. O femeie simplă care privește viața așa cum o fac mai toate femeile în vârstă de la țară – cu bunătate și credința că lucrurile s-or îndrepta. N-or mai întineri ei, dar uite că încă sunt bine și au de toate, slavă Domnului, cum ar veni.
Așa ne-am pomenit la masa din bucătăria mică de vară, ca și când veneam de mult pe acolo, un fel de nepoți, cărora nu știi ce să le pui mai întâi pe masa, ca să fie bine. Până la orez cu lapte am mâncat mămăligă cu brânză de burduf și încă un fel de brânză cu ceapă roșie, câteva măsline (ceva bun și special pentru musafiri) și, cum era de așteptat și țuică („bea și fata, da?” – a zis nea Nicu… „trebuie, da”). Dintr-un tuci a scos repede și câte o sarma „să gustăm și noi” – „doar câte una, haideți”.
Printre nelămuririle noastre despre lucrul lutului și amintirile lor despre viață, și-au făcut timp să ne întrebe ce fac părinții noștri, dacă mai avem bunici, ce lucrăm și… cum e. Am simțit din întrebările lor (pe care uneori nici apropiații nu le pun) că le pasă și că nu le suntem deloc străini.
Așa am găsit, într-o sâmbătă dimineață într-o porție de orez și o gură de țuică, ospitalitatea aia autentic românească despre care se vorbește atât.
Nu e nevoie să ajungi în zone și locații „tradiționale” și nici să fii servit cu cele mai bune bucate ca să o simți. O găsești când ești ascultat sau pur și simplu primești ceva din suflet – indiferent că e o bucată de brânză, un loc pe scaun sau vreme de stat la povești.
„Mai bine îmi scrieți o scrisoare. Că alea ajung sigur.”
Și de data asta, când să plecăm, nea Nicu ne-a rugat să mai venim… să mai vorbim. Ne pregăteam să-i luăm numărul de telefon dar zice „Nu mai bine vă dau adresa să-mi scrieți o scrisoare? Așa ajunge sigur. Telefonul poate nu-l aud.”
Cu câteva zile înainte de Crăciun, țineam în mână 2 poze din ziua în care am fost acolo, scoase „pe hârtie” și-mi căutam cuvintele să-i scriu. Nu-i ușor să scrii scrisori și nici să aștepți răspuns, dar când vreodată lucrurile cu adevărat bune au fost pe toate drumurile și la îndemâna oricui?
***

Oli

