Amintiri din Crăciunuri cu nămeți

Mai întâi am renunțat să cred. Apoi am renunțat la colindat, căci eram prea mari să mai înghețăm din poartă în poartă pentru câteva nuci. Apoi, nu știu exact cum și când, a început să nu mai ningă, să nu mai fie ger, să nu mai fie… „așa de iarnă”. Și de am fi vrut, nu mai aveam unde să scoatem săniile… nu mai aveam nici obraji roșii de ger și nici zăpadă în ciorapi, când intram în casă.

Îmi amintesc c-au fost mulți ani în care, cu o seară, două înainte de ajun, sau chiar în noaptea aia,  ai mei aduceau bradul  pe care îl împodobeam cu de toate. Prea multe podoabe nu erau, căci  la fiecare început de martie, un glob, două de sticlă ajungeau în felicitările cu sclipici pentru Ziua Mamei, după ce le pisam cu un ciocănel. Anul Nou găsea bradul mai mult gol, decât plin, dar pe mine mă bucurau ambalajelele goale strălucind printre beculețele de la instalație, aproape la fel de tare cum mă bucuraseră bomboanele cu jeleu, pe care le mâncasem pe furiș.

Într-un an, cu mult mai devreme decât de obicei, am găsit acasă un brad de plastic. Artificial.

O vreme nu a contat și nu am simțit trecerea la „artificial”, așa cum nu simțeam frigul după o zi de săniuș. Ba dimpotrivă, era mai simplu și mai bine: în sfârșit erau de toate, iar ce lipsea, putea fi cumpărat. Dar cu cât erau mai multe,  cu atât altceva se golea, fiindcă toate pierderile astea mici încep să conteze când nu le mai găsești.

(Oli)

Am început să sparg nuci de mic. De obicei o dată pe lună sau la zile de naștere și sărbători. O treabă ușoară, dar prea migăloasă pentru un copil. Spărgeam nuci până mă dureau buricele degetelor. Apoi le alegeam adormind cu capu pe ele. Atâta nucă intră la o prăjitură și la 4 cozonaci! E destul de greu să cred că sunt lucruri atât de mărunte pe care nu le mai fac și îmi trezesc bucurie.

În ziua de Ajun, nucile erau gata pentru cozonaci, iar eu avem o altă treabă: să merg prin vecini să fac rost de zahăr vanilat, încă un ou, un lighean, (după două ore) încă un zahăr vanilat, încă două ouă. Și, să nu uit, drojdie. Oamenii mă îndopau cu mere, prăjituri și ce aveau prin casă. Nici nu era de mirare că mi-o luam când ajungeam acasă o oră, două mai târziu.

Și acum am aceeași treabă, căci bunicii încă mai păstrează obiceiul frământatului în preajma Ajunului. Mă duc la supermarket, iau ce vreau, nu interacționez cu nimeni,  iar de multe ori plătesc fără ca cineva să se uite la mine și fără „mulțumesc”. Acasă, mă „lovește” aceeași replică: “unde ai stat mă atâta că nu terminăm salata de boeuf (cu pui, boeuf)?”. La coadă, unde să stau?

A rămas gol și în pe ulițe și în suflet – suntem prea mari să mai mergem cu colindul. Dar când eram copil era plin de “oameni mari” la colindat. Băteam potecile prin zăpezi și friguri de ne înghețau mucii în nas.

Abia când n-am mai mers am înțeles de ce mi-era atât de drag.

(Flaviu)

Nu știu  unde încăpeau așa de multe lucruri de făcut în zilele alea scurte de iarnă și cum de nu ne lipsea nimic, deși, în realitate nu erau.

Amintirile cu noi mici ne rămân întipărite oriunde ne-am duce și orice am face. Dintre toate dorurile lumii, dorul de copilărie îmi pare cel mai simplu și cel mai autentic. E dorul cu care creștem, care mocnește în noi indiferent de anotimp,  și se întețește mai ales când vine Crăciunul. Acum căutăm cel mai tare să mai găsim o fărâmă din ce a fost, din ce simțeam și cum ne bucuram în vremurile  în care timpul și cadourile nu se găseau în agendă și nici la mall.

Nu te grăbi să le găsești. Astfel de lucruri mici, nemuritoare, trăiesc în locuri, desene animate, în prieteniile din copilărie, în  prima gură  de șorici, și mai ales acasă 🙂

Nu sunt lucruri mărețe… unii înca le găsesc când sparg nuci, când văd bomboane în brad sau când își simt obrajii arzând de ger.  Când reușești să te bucuri de ele așa cum sunt, încep să vină și colindătorii, și zăpada.