După mușețel.
Se întâmpla pe vremea când ceaiurile nu stăteau pe rafturi și în pliculețe, ci pe marginea drumului.
Atunci, în diminețile alea din vacanța mare, când oricum nu era nimic de făcut, agățam de încheietura mâinii stângi o pungă mică, în timp ce din două degete de la dreapta făceam un fel de foarfecă – cât să cuprind partea de sub floare. Împingeam ușor în sus și floarea mică de mușețel cădea în pungă. O dată, de două, de o sută de ori, până ce punguța începea să atârne.
După ce fiecare își aduna mușețelul din curte și din fața porții, porneam câte 3-4 copii pe margini de drum, căutând buchetul mai stufos din care să „taiem” cât mai multe flori. Râdeam, ne mai împingeam, ba chiar ne supăram doar ca să prindem cât mai mult din planta asta, de parcă ar fi fost ceva ce se putea mânca pe loc. Acasă, vânturam cu palmele florile mici, ca să scoatem frunzele, codițele, furnicile sau ce alte gâze se prinseseră, din greșeală în mașinăria celor două degete, și le înșiram apoi pe un ziar, la uscat. De acolo nu mai era treaba noastră.
Ceai de mușețel beam doar iarna, când răceam, sau în unele dimineți, când nu era lapte sau țineam post. Îl beam cu mult zahăr și dacă ne era foame, și cu un „codru” de pâine.
Tataie, Dumnezul să-l ierte, zicea că nu mușețel trebuie să-i spunem, ci „Doctor Mușețel”. Spunea că floarea lui uscată le vindecă pe toate și că e cel mai bun medicament al naturii.
Când ne ieșea ulcior, puneam vată îmbibată în ceai de mușețel pe ochiul bolnav, și tot cu ceai dădeam și când juliturile (pe care nu le lăsam să se vindece, ba pentru că le rupeam coaja, ba pentru că ne loveam încă o dată în același loc) deveneau „urâte”. Când pisoii aveau ochii lipiți, îi ștergeam de mai multe ori pe zi cu o cârpă curată înmuiată în ceai călduț și se vindecau.
Așa am crescut, știind că mușețelul e bun în caz de orice, mai ceva ca un doctor, și adunat, apoi cumpărat, l-am avut mereu în casă.
Fără să fie vacanță mare și fără un motiv precis, astă-vară, cum, necum m-am reapucat de strâns mușețel. Am (re)descoperit bucuria măruntă de a-ți strânge, cu mâna ta, prin soare și praf, o mână de flori mici din care să-ți faci, luni mai târziu câteva cești de ceai.
Mi-am amintit de mentă, de tei și de pătlagina care creștea mereu lângă poartă. De gălbenele, soc, coada șoricelului, măceșe, păducel și mirosul de pelin. Am adunat porții mici și le-am plimbat de pe câmpuri și margini de drumuri în balcon, pe dulap, mai jos, mai sus, mai la soare, mai la stânga mai la dreapta, până ce am strâns din toate câte puțin, ca și când n-as fi știut de Mega și Catena.
Când plecam pe sate, căutam ce înflorește în perioada aia și făceam pauză de cules. Așa am adunat sunătoare care nu era sunătoare de fapt, am aflat că mai există o floare ce seamănă cu coada șoricelului, doar că e otrăvitoare și că plantele naturale atrag tot felul de insecte mici… în casă. Poate pentru că n-a pus nimeni insecticide și alte chimicale pe ele?
„Lumea ar fi un loc mai bun dacă oamenii ar sparge din nou păstăi de mazăre”
Ceaiurile făcute din plantele noastre au rostul lor. La fel și culesul lor. Noi am crescut o vreme mică cu ele, dar generații întregi de stră-(…) – stră-stră-bunici au trăit așa toată viața, alinându-și durerile cu ele. Poate nu par la fel de bune sau practice ca pliculețele cu praf de portocală roșie și nu se colorează la fel de tare, dar sunt din locul în care ne-am născut, și e cumva în legea firii să ne hrănim mai des cu ce crește aici.
Am citit odată undeva că lumea ar deveni un loc mai bun dacă oamenii și-ar face timp să „spargă” din nou păstăi de mazăre, așa cum făceau bunicile noastre. Eu zic că se aplică cu orice lucru mic, pe care ți-l faci tu liniștit, „bibilind” cu mâinile tale. Când dai îmbuleazla și aruncatul unei cutii de ceai într-un coș plin pe 1 oră de stat afară, culegând o mână de flori, de frunze sau rădăcini s-ar putea să-ți aduni mai ușor gândurile decât ai fi făcut-o la coadă în farmacie. Doar că n-avem timp, nu e la îndemână, „nu mai face nimeni asta”.
Și… unde sunt plantele astea? În afară de tei, nu prea o să le găsești prin București, dar nici nu trebuie să urci în copaci, să mergi în munți sau să le aduni sub clar de lună… plină 🙂 Cum ieși un pic din oraș, îți ies ele în drum. Nu cresc doar pe câmp, ci și pe lângă poteci și curți sau la margini de șosele. Cele mai multe se culeg în „vacanța mare” și sunt bune tot anul. La orice.
Foarte mic îndrumar despre ceaiuri. Atât cât știu și eu
Pe scurt, din amintiri și dintr-o carte veche, cât să stârnească măcar cuiva dorința „de strâns prin praf și soare o mână de flori pentru o ceașcă de ceai”, despre câteva ceaiuri din plante medicinale, ușor de recunoscut, de găsit și de cules:
Ceaiul de izmă era bun când combinai porumb fiert cu ciorbă și apă rece. În micile „deranjamente”, un ceai de mentă neîndulcit făcea minuni „la burtă”. Mergea și de tuse, de dureri de cap, dar și la nervi (totuși, de unde nervi când eram copii?). Din mai până în iulie se culeg frunzele mentolate și la fel ca majoritatea frunzelor și florilor se usucă și se păstrează într-un loc mai întunecat. Nu la soare.
Ceaiul de gălbenele calmează arsurile și alte dureri de stomac, iar gălbenelele cremă sunt bune și pentru arsurile pielii. Florile mici galbene se adună din iunie până în septembrie.
Și coada șoricelului, e bună tot pentru stomac (gastrite), dar și pentru cistite, balonare. Se culeg doar florile, din iunie până în septembrie.
Fructele de păducel seamănă cu niște măceșe (dar sunt mai mici și mai rotunde), se culeg toamna (septembrie și octombrie) și fac bine în caz de hipertensiune, insomnie, bronșită… emotivitate 🙂
Cu miere și lămâie ceaiul de tei pare compot la gust. Îmi amintesc că dintre toate ceaiurile, teiul era singurul pe care îl beam cu plăcere. Se zice despre tei că e calmant și te face să dormi bine și că vindecă bronșita și scade febra. În iunie și iulie, plouă cu miros de tei.
Ceaiul de socul te face să transpiri, așa că e bun pentru răceală. În mai, iunie și iulie, florile care nu devin socată, se usucă pentru ceai.
Și… doctorul mușețel, cel mai bun dintre toate 🙂
