O poveste de casă

-Cine crezi că a stat aici?  – întreb.

-Cred că au trăit doi bătrâni. Până într-o zi când el a murit și a rămas ea.

-Sau invers.

-Da

(…)

-Dacă am fi fost noi, n-aș fi vrut să mai trăiesc doar eu, fără tine. Adică așa, după o viață întreagă… pentru ce?”

Într-o căsuță albastră cu prispă, dintr-un sat de munte, au locuit odată el și ea. Au muncit, au avut copii, și-au avut și oi. Timpul nu i-a iertat nici pe ei, dar au îmbătrânit liniștiți cu munții aproape și unul lângă altul. Copiii s-au dus care pe unde, așa că au rămas numai ei doi și oile. Cu lâna și laptele lor, i-au însoțit până aproape de sfârșit. Apoi într-o zi unul dintre ei (nu știm care) s-a dus, iar la scurt timp după, a plecat și celălalt.

În zilele dintre Rusalii și 1 Mai, am mers în Apuseni, cu cortul. Pentru mine – prima experiență la cort pe timp de vară ziua și iarnă noaptea,  s-a lăsat și cu lacrimi de frig. Dar vremea (sau starea mea) s-a schimbat de la o noapte la alta, iar când am ajuns în Poșaga de Sus aș fi putut să rămân, chiar de-ar fi fost nevoie să trăiesc la cort…

Am intrat în satul fără magazin pe la prânz, și din mașină ochisem deja câteva case părăsite, tare-tare frumoase. Casele vechi, în care nu mai stă nimeni mi-au placut dintotdeauna. Mi se pare că țin în ele esența unor timpuri și povești la care nu vom avea niciodată acces, dar pe care le putem recrea, doar privindu-le.

Așa cum am făcut-o cu căsuța albastră. M-a fermecat din prima.

O casă pe un deal, cu o curte mare și verde, cu prispa sus, sprijinită pe stâlpi din piatră.

Ca să ajungi la casă, treceai mai întâi dealul prin iarba necosită, apoi urcai pe o scară ce dădea în prispa lungă, unde mai rămăsese doar o băncuță. O laviță, cum îi zice Flaviu. Ușile erau încuiate, dar pe un  ochi de geam se zăreau câteva lucruri bătrânești, nemișcate de cel puțin un an și murdărite de praf: un pat, o cănuță, o masă acoperită cu o pânză țesută, un chibrit și o lumânare, câteva preșuri răvășite pe jos.

Mi-am întors privirea către vale. Câtă liniște și ce frumusețe!

Mai mult ca sigur, pe vremea lor anotimpurile semănau cu  cele din copilăria noastră – la final de februarie se lumina și se dezgheța pământul, apoi înfloreau deodată toți pomii de pe lângă casă. În zilele de vară  coseau și întorceau fânul, iar la amiază, când soarele ardea mai puternic, se retrăgeau în casă, la odihnă. Toamna sosea devreme și îi găsea curățând porumb în prispa lungă sau făcând pălincă. La final de noiembrie, bruma se transforma în zăpadă, iar zilele scurte le petreceau făcând poteci prin nămeți, ca să ajungă la animale și  la magazia cu lemne de foc. Seara, mâncau cartofi și dovleac copți în sobă și își aminteau și ei, la rândul lor de iernile din copilăriile lor.

Am plecat de acolo cu filmul ăsta în cap, căutând și întrebând de un magazin căci ne cam luase foamea. Puținii oameni rămași în sat, ne făceau cu mâna din curte, bucuroși să mai vadă tineri la ei pe uliță.  Și noi, la rându nostru răspundeam  la salut cu bucurie,  de parcă ne-am mai fi întâlnit și altă dată.

Ne-am nimerit la poarta uneia din ultimele familii mari rămase în sat – cu bunici, părinți și copii, așa cum erau familiile odată. Au ieșit unul câte unul în poartă, de la bunic la nepoata cea mică și  pisică (mai puțin tatăl și fiul, care erau duși după lemne) și am stat o vreme la povești, parcă surprinși unii de viețile altora.

-A cui a fost casa aia cu curte mare din deal?

-A… s-au dus bătrânii. Copiii au plecat la oraș și-au rămas numai ei. N-au rezistat mult unul fără altul, s-au stins repede.

Magazinul care trebuia să deschidă la 5 nu s-a mai deschis, dar oamenii ăștia ne-au dat  aproape pe nimic,  lapte, o bucată mare de brânză, ouă, cartofi, slănină și ceapă.  Abia atunci am înțeles că acolo lucrurile, viața și timpul se întâmplă altfel.

Că deși nu au totul la îndemână și  le fac pe toate cu mâinile și capul lor, au și sufletul să dea mai departe din ceea ce au strâns, unor oameni pe care probabil n-o să-i mai vadă niciodată.

Și m-am gândit că la fel de buni și gospodari ca ei, fuseseră și cei care au trăit în casa din deal.

Când ne-am întors, am mai intrat o dată în curte, apoi ne-am dus în beci, în magazie și în pod. Sub casă mirosea a vechi și a lână, fusese grajd pentru animale (nimic nu era făcut sau pus la întâmplare – căldura animalelor încălzea mai departe podeaua casei). Tot acolo erau cămăruțe pentru murături, pentru lână și lapte.  În pod rămăseseră lăzile pentru grâne, damigenele goale și hamuri pentru cai. Oamenii ăștia chiar au avut de toate.

Nu părea ca lucrurile s-ar fi terminat de mult timp acolo. Periile cu dinți de fier (hecerlă) și vasele de lemn (ciubere) pe care se vedeau încă urme de lapte ne-au îndreptățit să credem că aveau multe oi și că lâna și laptele lor le-au ocupat zilele până la bătrânețe.

Am zis – bătrâneii ăștia, oriunde ar fi acum, s-ar bucura că niște unii de la București și-au decorat casa cu obiectele  pe care ei le-au folosit o viață. I-am mai dat o viață lăptarului, periei pentru lână și altor două ciubere. Le-am luat acasă. Și le-am găsit un rost frumos 🙂

***

Cât valorează o viață de om? Atât cât a strâns. Atât cât a lăsat în urmă.

Atât cât a iubit. Și sigur au iubit și s-au iubit. Nu o sa le știm niciodată numele și nici nu trebuie. Le-am scris povestea întâi imaginată, apoi compusă din spusele altora și din ce am găsit în casa lor, pentru că am vrut să știți de ei.  Să știți că oamenii există atâta timp cât ne amintim de ei, chit că i-am cunoscut vreodată… sau nu.

(Oli)