-
Acolo unde trăiește Vraciul
Între Hunedoara și Arad, într-un sat mic și izolat trăiește, culege și vindecă cu leacuri simple din flori sau rădăcini, unul dintre ultimii vraci ai României (și poate chiar ai lumii) – Ruben Stănilă. Ai zice că un vraci e mai degrabă un personaj smuls din cărți și legende, nu un om adevărat care își petrece viața în păduri și pe dealuri în căutare de ierburi pentru durerile altora. Dar există. L-am întâlnit în satul Pojaga, de pe malul Mureșului, chiar în Vinerea Mare. Cobora din pădure cu două din fetele sale, purtând cu toții în saci și-n brațe flori de păducel proaspăt culese. De când l-am zărit am știut…
-
Femeia cu ia – Aurelia Matei
Cu mult înainte de măritiș, fetele tinere își coseau pe ascuns rochiile pe care aveau să le poarte în ziua nunții. Cu acul și cu lumânarea, brodau nopți întregi mărgele, flori și alte modele mărunte în culori tradiționale, pe iile țesute tot de ele, la război. În ziua cea mare, îmbrăcau cea mai frumoasă dintre cămăși – cea pe care nimeni nu o văzuse niciodată. O parte din iile muncite pe furiș cu atâta drag și răbdare, au rămas nepurtate când viitorii lor bărbați s-au înrolat în război. Cămășile femeiești nepurtate au fost distruse, aruncate și disprețuite ani de-a rândul. Pe câteva dintre ele, dar și pe altele, Aurelia Matei…
-
După mușețel.
Se întâmpla pe vremea când ceaiurile nu stăteau pe rafturi și în pliculețe, ci pe marginea drumului. Atunci, în diminețile alea din vacanța mare, când oricum nu era nimic de făcut, agățam de încheietura mâinii stângi o pungă mică, în timp ce din două degete de la dreapta făceam un fel de foarfecă – cât să cuprind partea de sub floare. Împingeam ușor în sus și floarea mică de mușețel cădea în pungă. O dată, de două, de o sută de ori, până ce punguța începea să atârne. După ce fiecare își aduna mușețelul din curte și din fața porții, porneam câte 3-4 copii pe margini de drum, căutând buchetul…
-
Din nou în Vlădești
Nu ți-au plăcut niciodată merele până când n-ai dat, undeva, la o margine de sat peste câțiva meri bătrâni, care nu mai au nimic pe ei în afară de câteva fructe roșii în vârf. Și atunci, mai tare ca oricând, ai vrea să muști dintr-unul și apuci de pomul neclintit să-l scuturi. Când într-un târziu se lovește de pământ un măr, parcă-i trimis din cer, de Eva sau Albă ca Zăpada. La fel e și cu oamenii. Cu cât sunt mai greu de găsit, mai vechi și mai rari, cu atât sunt mai valoroși și au o frumusețe aparte care te face să te întorci la ei. Ca merii din…
-
Amintiri din Crăciunuri cu nămeți
Mai întâi am renunțat să cred. Apoi am renunțat la colindat, căci eram prea mari să mai înghețăm din poartă în poartă pentru câteva nuci. Apoi, nu știu exact cum și când, a început să nu mai ningă, să nu mai fie ger, să nu mai fie… „așa de iarnă”. Și de am fi vrut, nu mai aveam unde să scoatem săniile… nu mai aveam nici obraji roșii de ger și nici zăpadă în ciorapi, când intram în casă. Îmi amintesc c-au fost mulți ani în care, cu o seară, două înainte de ajun, sau chiar în noaptea aia, ai mei aduceau bradul pe care îl împodobeam cu de toate. Prea…
-
O poveste de casă
-Cine crezi că a stat aici? – întreb. -Cred că au trăit doi bătrâni. Până într-o zi când el a murit și a rămas ea. -Sau invers. -Da (…) -Dacă am fi fost noi, n-aș fi vrut să mai trăiesc doar eu, fără tine. Adică așa, după o viață întreagă… pentru ce?” Într-o căsuță albastră cu prispă, dintr-un sat de munte, au locuit odată el și ea. Au muncit, au avut copii, și-au avut și oi. Timpul nu i-a iertat nici pe ei, dar au îmbătrânit liniștiți cu munții aproape și unul lângă altul. Copiii s-au dus care pe unde, așa că au rămas numai ei doi și oile. Cu…
-
Furci, plastic și all-inclusive
Am cunoscut și am auzit de meșteri care, de ani de zile, fac același lucru cu aceeași îndârjire și bucurie chiar dacă munca lor nu mai e atât de prețuită. Țesători, tăbăcări, fierari, sculptori în lemn și alți meșteșugari pe care aproape că nu-i mai caută nimeni. În 2015 am întâlnit în Breb (Maramureș) un om care încă mai făcea furci și greble din lemn. Simple, suple, lucrate cu migală și bătături, numai bune pentru căpițe sau claie de fân (și e clar că noi avem cele mai faine capițe din lume). Meșteșugul lui a fost răpus de un alt meșteșug când furcile din lemn au fost înlocuite cu cele…
-
Pământ, cozonac și povești de la ultimul olar din Vlădești
Am mai văzut ochi înlăcrimați la oamenii bătrâni când povestesc de vremurile trecute, care așa grele și pline de lipsuri cum erau, ar da orice să le mai poată retrăi. Dar pe omul ăsta nu-l puteai privi prea mult în ochi, căci te copleșea starea asta de dor și neputință în fața timpului. Un timp care a șters din Vlădești (Argeș) toți olarii, în afară de el – ultimul care mai știe meserie. Toți ceilalți care cunoașteau meșteșugul vaselor de lut s-au dus, pe rând. „Am fost 200 și acum mai sunt doar eu. Nu mai știe nimeni să mai lucreze lutul aici, în sat.” Pe nea Nicu de pe…
